,,Scrierile mele au rădăcini adînci . . .”

În pofida faptului că viaţa l-a îndreptat spre medicină, mălăieşteanul n-a încetat să mînuiască condeiul cu o iscusinţă deosebită. Medic profesionist, dar şi poet inspirat de dragostea maternă, veşnicia satului şi dragostea pentru Dumnezeu, Anatol Ciobanu vorbeşte despre viaţa şi creaţia sa cu o nostalgie apăsătoare.

─ Domnule Ciobanu, dacă a-ţi face o mică incursiune în trecut, care moment al vieţii îl consideraţi  debutul dumnevoastră în poezie?
─ Scrierile mele au rădăcini adînci. Scriu de prin clasa a VI-a, fiind încă elev la şcoala din Mălăieşti. Prima poezie am publicat-o în clasa a IX-a, în revista ,,Scînteia Leninistă”. Iar prin 1959 am scris şi o povestire. Însă, probabil aşa a vrut Dumnezeu, am mers să studiez medicina. Am scris şi în anii studenţiei. Îmi pare rău că am mers la Doneţk, şi nu la Chişinău. Poate  dacă rămîneam în ţară obţineam unele realizări mai frumoase.

─ Cine v-a sugerat ideea de a deveni medic?
─  În viaţa mea, în şcoală, eram puternic în matematică, dar aveam şi înclinaţia spre a scrie. Am susţinut  cu succes examenele de absolvire la şcoala medie din  Şaptebani. Profesorul meu de matematică nu-şi putea imagina ca unui elev, care, se descurcă fără probleme în algebră şi geometrie, poate să-i placă să viseze. De aceea mă sfătuia să merg la facultatea de matematică.
Eu eram decis să merg la litere, la universitate, împreună cu Aurel. Ideea era bună, dar numai pînă la momentul cînd visul se conturează într-o imagine concretă. Am făcut multe năzdrăvănii la şcoală, m-am gîndit şi am renunţat la această idee.
Ideea de a studia medicina a venit ocazional. Mi-a sugerat-o medicul din Şaptebani, medic – şef Ana Rabinovici. Ea mi-a zis să merg la medicină, căci voi fi un medic bun. Pînă la urmă am acceptat propunerea şi am depus actele la Institutul de Medicină din Doneţk.

─ Cum apreciaţi astăzi pasul pe care l-aţi făcut atunci?
─  Nici azi nu vă pot spune dacă am făcut bine sau rău, şi părerea mea nu mai contează. M-am dedat completamente profesiei. Am petrecut ani din viaţă la Vulcăneşti şi Rîşcani, la Nisporeni şi Bălţi, practicînd medicina preventivă în diferite ipostaze: medic de rînd, şef de secţie, medic – şef.
Nu ştiu dacă a fost sacrificiu sau un cîştig. Probabil mai mult un sacrificiu, dar nu regret odată ce Dumnezeu m-a îndreptat pe această cale. Nu-mi pare rău, căci am muncit pe tărîmul ăsta. Am scris şi publicat în reviste de specialitate circa 20 de materiale practico – ştiinţifice pe probleme de epidemiologie, lucru care nu coincide cu ceea ce îmi dorisem la început de cale.

─ Vă credeţi un adevărat „Poet”?
─ Colegii m-au înscris în cartea „ Acasă la Mălăieşti” ca poet. Eu însă, nu mă simt încă realizat. Cu sufletul – da, dar în viaţă nu ştiu. Vă spuneam recent că în şcoală eram puternic în matematică, de aceea la mine întotdeauna a fost important să văd rezultatul. Căci, dacă 2+2 fac 4, e 4 şi nici într-un caz nu este 5. Adică, mă bazez pe criteriul că lucrul trebuie realizat pînă la bun sfîrşit. Dispun de puţin timp ca să-l dedic poeziei şi respectiv pentru afirmare în literatură. Probabil, dacă m-aş  afla într-un colectiv de scriitori ar fi altceva.

─ În prezent, cîţi bani sînt necesari pentru lansarea unei cărţi?
─ La tipografia din oraşul Bălţi mi s-a spus că ar fi suficientă suma de 10000  lei. O carte de 70  pagini costă circa 1000 $, dar realizarea rămîne pe seama ta. Nu văd o perspectivă clară în aceasta. Şi nici nu am timp suficient să mă ocup singur de realizarea ei. Ba nici lumea nu prea cumpără cărţi. De exemplu, cartea noastră„ Acasă la Mălăieşti” are 450 pagini şi costă în jurul la 130 lei. Puţini de la Mălăieşti o cumpără ( lumea are alte probleme, n-are bani de cărţi), ce să mai zic de alţii?! Azi nimeni nu citeşte nimic.

─ Profesînd medicină, dar fiind şi poet, vă consideraţi un medic profesionist?
─ E greu să spun. Judecata e bună de la distanţă. Eu îmi cunosc meseria bine şi o îndeplinesc aşa cum trebuie. Sînt convins de una, că sînt obligat să însuşesc ceea ce fac şi cred că toţi trebuie să-şi realizeze activităţile profesionale pe îndelete. Dar, uneori, văzînd cît de rece este atitudinea faţă de tine, care-ţi cunoşti profesia, în comparaţie cu comportamentul faţă de alţii, te simţi dezechilibrat.  De multe ori nu mă supără salariul mic, precum atitudinea din partea altora.

─ În ce măsură vă regăsiţi în poeziile care vă aparţin?
─ E greu de dat un răspuns categoric. Nici unul afirmativ, nici unul negativ… Dacă nu aş profesa meseria de medic, poate a-şi putea oferi un alt răspuns, unul clar. Dar în aşa condiţii, cînd eşti preocupat de serviciu, de diverse documente şi eşti limitat în timp, trăieşti  doar cu aspiraţiile.

─ Cînd vă vine de obicei muza?
─ Sînt diferite momente. Uneori merg pe drum şi în gînd scriu versuri, alteori noaptea. Dar ce-i drept, nu întotdeauna mă trezesc ca să aştern gîndurile pe hîrtie. Cînd văd ceva atractiv, cînd descoper la o persoană ceva ieşit din comun. Spontan apar şi versurile. În acest caz dedic poeziile unei persoane concrete.
Se întîmplă ca poezia să apară şi din nimic. Spui o frază care ia aşa o întorsătură, că dezvoltînd-o apare o poezie.

─ În acest caz, arta de a scrie pentru dumnevoastră este un hobby sau un har dumnezeiesc?
─  În condiţiile create, cred că este mai mult un hobby. Îmi place să scriu. Am foarte multe idei, gînduri pe care să le aştern pe foaia de hîrtie. Dar recunosc că sînt şi leneş. Uneori îmi vine gîndul şi încerc să-l continui, alteori îl las. Dacă eram mai insistent, poate aveam lansată şi o carte. Mereu găsesc un motiv în apărarea mea, dar dacă omul vrea tare el reuşeşte să le facă pe toate. Aşa şi cu realizarea unei cărţi – „conjunctura lenii”.

─ Prin ce se deosebeşte un medic care are ca hobby crearea poeziei, adică un medic – poet, de colegii săi de breaslă?
─  Dacă aş întoarce timpul puţin în urmă, eram şi eu o fire aprinsă. Acum însă, mă deosebesc! Scriu, meditez, iar cu ajutorul lui Dumnezeu am observat schimbări radicale în comportamentul meu. Colegii mei, nici unul nu mi-a citit nici o poezir, ei au alte probleme. Nimeni nu citeşte nimic ( vorbesc de toată lumea, nu doar de medici). Eu mă mir, în România medicii foarte des cumpără literatură de specialitate. La prînz, luînd masa, ei discută pe temele medicinii. La noi fiecare are preocupările şi bucuriile sale. E dureros, dar n-ai ce face. Aceasta e realitatea! Eu văd cu ce respiră lumea, ei n-au nici un Dumnezeu. Credinţa omului e atîta, cît îi cere necesitatea lui personală.